joi, 14 aprilie 2016

PROLETCULTISMUL

Proletcultismul

    Proletcultismul decurge din doctrina potrivit căreia a existat o „revoluţie a proletariatului”, anume „revoluţia” comunistă. În fapte, aşa cum reiese din studiile istorice acumulate din 1991 încoace, revoluţiile populare, ca cea din februarie 1917 în Rusia, nu au produs comunism, liderii comunişti nu erau proletari ci intelectuali, iar comunismul, totdeauna instaurat prin lovituri de stat posterioare revoluţiilor, ca cea din octombrie 1917 în Rusia, s-a arătat la fel de coercitiv cu proletarii, precum şi cu celelalte clase sociale. Dar, conform doctrinei care stă la baza proletcultului, „revoluţia proletariatului” este urmată de:
  1. anihilarea vechii culturi şi elaborarea uneia noi, pusă în slujba muncitorimii şi a ţărănimii, în slujba ideologiei comuniste;
  2. arta trebuie să oglindească numai realizările muncitorimii / ţărănimii, modul de producţie socialist, „luminosul chip al comunistului“ („erou-etalon“), deoarece „experienţa de viaţă proletară“ şi „experienţa artistică proletară“ sunt diametral opuse „experienţei de viaţă a burgheziei“ şi „experinţei artistice a burgheziei“, „din trecut“ nepreluându-se decât „experienţa tehnică“;
  3. artiştii / artele trebuie să coboare „din turnul de fildeş“ şi să intre „neapărat“ în uzine, în fabrici, pe şantiere, în colhozuri (în româneşte C.A.P.: „cooperative agricole de producţie“);
  4. oamenii de ştiinţă deasemenea trebuie să coboare „din turnul de fildeş“ şi să producă exclusiv cunoştinţe cu intres practic pentru „viaţa proletară“ sau de interes teoretic pentru „teoria comunismului ştiinţific“
    În domeniul artistic, proletcultismul a produs, între altele, realismul socialist, iar în domeniul ştiinţei a dus la derive grave cum a fost „genetica proletară lîsenkistă“. În domeniile literaturii, teatrului şi cinematografului a produs creaţii de „agit-prop“ (alt cuvânt telescopat, format din comprimarea termenilor sintagmei agitație-popagandă) sau de proslăvire a liderilor (fie personaje istorice reinterpretate, fie liderii comunişti) într-un stil care a fost judecat de umorul popular drept „d-ob-i-to-c“ (acronimul lozincii Datoria obştească intelectuală, tovarăţi : cultura !).

Proletcultul în România

 PROLETCULTISMUL IN Romania

    Instalarea regimului comunist, în august 1944, nu a însemnat şi înstăpânirea imediată asupra întregii societăţi româneşti. Puterea politică avea, pentru moment, alte priorităţi. Între ele, cea mai importantă – înlăturarea adversarilor politici şi consolidarea puterii.
    În aceste condiţii, şi pentru acest scurt interval de timp, nu se poate vorbi de o imixtiune directă şi instituţionalizată în domeniul creaţiei literare.
    Dacă se poate vorbi, şi se poate, de perturbări politice ale spaţiului literar, acestea îşi au originea chiar în interiorul  breslei scriitoriceşti. Ca totdeauna în perioade de mari răsturnări politice, în lumea artistică se manifestă tendinţa de repunere în discuţie a valorilor consacrate şi de reaşezare a scării axiologice. De obicei, fenomenul se întemeiază pe criterii care vin din afara domeniului estetic, asociind cel mai adesea judecăţi de ordin politic şi etico-moral. Demascările, denunţurile, chemările în faţa unor „instanţe morale” sunt procedee frecvente în epocă. Autorii acestor iniţiative sunt, de multe ori, scriitori fără prestigiu care se folosesc de împrejurări pentru a se elibera de complexul insignifianţei.
    Nu e lipsit de importanţă faptul că semnalul acestor denunţuri îl dă un oarecare Oscar Lemnaru, care, încă din septembrie 1944, iniţiază rubrica „perna cu ace” în ziarul (atenţie!) „Dreptatea”, oficios al opoziţiei ţărăniste. E o dovadă certă că primele imixtiuni politice în viaţa literară nu se datorează autorităţii abia instalate. „Programul” rubricii citate este inechivoc: „Prin faţa acestui reflector vor trece, ca la poliţie, răufăcătorii, toţi aceia care, sprijiniţi pe confuzia de odinioară, au răspândit prin fluviul negru al cernelii, ura, minciuna, impostura. Vor veni să dea socoteală toţi deţinătorii de condeie ai unei epoci defuncte (…).  Vom scotoci toate ascunzişurile presei şi tiparului, vom cotrobăi prin toate hrubele întunecate în care zac uneltele de lucru ale unei generaţii imbecile şi le vom aşeza la locul de onoare în muzeul acuzator al momentului de astăzi”.
    Un program încrâncenat, care concurează strâns cu zelul „acuzatorilor” din presa comunistă oficială de mai târziu. Cine sunt  „răufăcătorii” şi „imbecilii”? Constantin Noica, Emil Cioran , Mircea Eliade, urmaţi de Nae Ionescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Brătescu – Voineşti, Ion Marin Sadoveanu, Nichifor Crainic, Mihail Ralea, George Călinescu…
    Teza conform căreia talentul şi valoarea încetează să mai existe în faţa criteriului moral, de fapt politic, acum se constituie: „În acest moment crucial pentru istoria lumii, umanitatea nu se va lăsa înşelată de prejudecata talentului”. (apud Ana Selejan, volumul „Trădarea intelectualilor”).
Dincolo de aceste răfuieli lăuntrice, literatura română a primilor ani de după război se dezvoltă în inerţia timpului interbelic şi îşi păstrează  libertăţile fundamentale ale creaţiei până spre 1948.  Scriitorul poate, încă, să opteze pentru orice temă şi pentru orice formulă estetică pe care o consideră adecvată structurii sale artistice şi materialului transfigurat. Două exemple ilustre sunt argumente suficiente pentru această teză. Lucian Blaga îşi publică în 1946 „Trilogia valorilor”, iar în 1947 apare volumul „Una sută una poeme” semnat de Tudor Arghezi.
    Prelungind spiritul literaturii interbelice, intervalul dintre anii 1944 – 1947 reprezintă, practic, etapa finală a acestei epoci. La urma urmei, evenimentele care delimitează perioadele literare sunt, într-o anume măsură, convenţionale. în orice tentativă de periodizare este în primul rând important spiritul epocii.
Este de remarcat, totuşi, că în această etapă literatura română nu dă la iveală prea multe realizări artistice notabile, în ciuda faptului că generaţia care se afirmase spectaculos între războaie se află în plină putere creatoare. Muriseră Eugen Lovinescu şi Liviu Rebreanu,  dar se aflau la vârsta creaţiei mature Camil Petrescu, Hortensia Papadat – Bengescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, chiar şi Mihail Sadoveanu.
    Explicaţia nu trebuie căutată în acţiunea factorului politic, care, după cum am văzut, întârzie să se manifeste represiv, ci în înseşi datele interne specifice ale fenomenului literar. Este neîndoielnic că efortul uriaş de modernizare consumat în timpul dintre războaie a condus creaţia la un soi de manierism. Destui scriitori care experimentaseră formule noi tind acum să-şi imite propriile modele. Pe de altă parte, experienţa războiului, ca totdeauna în astfel de împrejurări, a determinat nevoia de reconsiderare a ideii  de literatură şi a funcţiilor acesteia.
    Totuşi, perioada pe care o analizăm aici nu este lipsită de evenimente literare demne de luat în consideraţie.
    Chiar în anii războiului se afirmase generaţia albatrosistă: Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru şi alţii. Primul dintre ei, lider al grupării şi fără îndoială cel mai talentat exponent ale ei, publică în anul 1946 volumul „Libertatea de a trage cu puşca”, moment important în reconsiderarea limbajului poetic.
În 1945 apare, chiar dacă pentru foarte scurtă vreme „Revista Cercului Literar” de la Sibiu care afirmă ferm doctrina literară estetizantă a acestei grupări (Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ioanichie Olteanu etc).
    Ultima creaţie importantă rezultată din spiritul literaturii interbelice este volumul de debut al lui Marin Preda, „Întâlnirea din pământuri”, apărut în 1948. Criticile severe la care va fi supus, imediat după apariţie, acest volum sunt, alături de altele, semne că libertăţile literare interbelice intră sub zodia nefericită a limitărilor şi chiar a interdicţiilor.


1949 – 1960 


    Încă din anul 1948, regimul comunist începe să ia în stăpânire domeniul creaţiei literare. Adversarii politici fuseseră înlăturaţi iar instituţia monarhică desfiinţată în decembrie 1947. Viaţa politică românească se reduce, de acum, la existenţa unui singur partid, care exercită puterea în mod discreţionar şi  al cărui program vizează dizlocarea întregii societăţi româneşti din temeiurile ei democratice. Se „reformează” învăţământul, se „reformează” chiar şi ortografia, dar mai ales începe „reformarea” economiei, în sensul eliminării proprietăţii private.
    Evident, literatura nu poate nici ea scăpa de acest tăvălug „reformator”. Îndeosebi potenţialul ei propagandistic va fi exploatat foarte intens în următorul deceniu.
Asaltul politic asupra literaturii române este declanşat pe mai multe direcţii.

Eliminarea modelelor


    În 1948, ziarul „Scânteia” publică un articol semnat de un oarecare Sorin Toma şi intitulat „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei” în care, la comandă, autorul atacă violent creaţia lirică a lui Tudor Arghezi. Imputările nu vin, desigur, din zona esteticului, ci din aceea politico-ideologică.
    Ţinta  acestui articol şi a altora similare este evidentă: marii creatori interbelici care nu aderaseră explicit la politica partidului unic trebuia să fie înlăturate din viaţa literară, din istoria literaturii  şi din conştiinţa publică.
Vor avea această soartă, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Hortensia Papadat – Bengescu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade şi destui alţii. Unii vor ajunge în închisori ispăşind varii „păcate” ideologice. Li se reproşează, după caz, „reacţionarismul”, „obscurantismul ideologic”, „misticismul”, etc. Nu vor mai publica, iar cărţile le vor fi îndepărtate din biblioteci. Lectura operei lor devine un delict şi se va mai face doar într-o primejdioasă clandestinitate.
    Fenomenul nu-i vizează doar pe scriitorii în viaţă, ci şi pe cei clasicizaţi. Titu Maiorescu, de exemplu, ori Octavian Goga şi Ioan Slavici. Chiar în opera lirică eminesciană se operează o „selecţie” drastică, insistându-se pe creaţiile care puteau fi exploatate ideologic. Geniul, de pildă, este definit drept fiinţa superioară „neînţeleasă de regimul burghezo – moşieresc.
    Câteva generaţii studioase, inclusiv filologice, se vor forma în absenţa  modelelor literare autentice. În locul acestora, trec drept valori destui scriitori submediocri care se evidenţiaseră prin devotamentul faţă de programul partidului unic. Acestora li se adaugă un număr de scriitori sovietici „exemplari”.

„Conceptele” proletcultiste


    Unul dintre termenii puşi în circulaţie de diriguitorii politici ai culturii deceniului al şaselea este „realismul socialist”. Se observă uşor că sintagma conţine doi termeni aflaţi în contradicţie, pentru că realismul nu suportă o etichetă de ordin doctrinar politic cu efect deformator asupra reflectării realităţii. De fapt, literatura rezultată din această exigenţă a epocii aboleşte realitatea şi o înlocuieşte cu o imagine a ei fabricată în laboratoarele propagandei comuniste.
    „Literatura pentru mase” ar fi, în concepţia ideologilor vremii, o literatură pe înţelesul tuturor. De aici, o serie de consecinţe, între care elementarizarea limbajului poetic şi schematizarea construcţiei epice.
„Critica de îndrumare” îşi asumă funcţia de a veghea ca opera literară să respecte exigenţele dogmatismului politic şi să sancţioneze orice abaterea de la „linia partidului”.
    Aceste „devianţe” sunt multe şi odată depistate în creaţie îl pun în mare pericol pe autorul ei: naturalismul, psihologismul, estetismul sunt considerate manifestări ale unei gândiri „retrograde”, „reacţionare”, reminiscenţe primejdioase ale mentalităţii regimului anterior. Critica estetică este abolită, iar criticii literari ai momentului vor prelua şi vor practica metoda sociologică a lui Constantin Dobrogeanu – Gherea, pe care o vor coborî în vulgaritate.
    „Lupta de clasă”  este o idee împrumutată, ca mai toate celelalte, din „teoriile literare” staliniste. Ea devine o temă obligatorie a creaţiei proletcultiste chemate să contribuie la eliminarea „rămăşiţelor burghezo – moşiereşti”.

Creaţia


    E limpede că din astfel de direcţionări nu putea ieşi o literatură de calitate. Când specificul estetic devine o noţiune ilicită, iar literaturii i se rezervă exclusiv rolul de instrument propagandistic, producţia „artistică” este pe măsură.
    Aberaţiile şi excesele politice ale epocii se răsfrâng nefast asupra tuturor compartimentelor creaţiei.
Poezia iese din matca ei şi este pusă să slujească scopurile politice ale momentului.
Când sunt lirice, poeziile odifică partidul şi Uniunea Sovietică. Tendinţa cea mai evidentă este însă aceea de epiciziare. Poezia începe acum să povestească fapte de muncă sau din lupta comuniştilor, pe care le prezintă drept modele de comportament politico – social.
    Sentimentele intime şi relaţia subiectivă a poetului cu lumea sunt suprimate, iar atunci când se exprimă, chiar şi timid, devin obiect al unor violente critici şi acuze.
    Semnele lirismului autentic, sesizabil atât în exprimarea unei realităţi interioare cât şi în expresia poetică, se fac totuşi simţite şi în această epocă. Nicolae Labiş – „buzduganul unei generaţii, cum îl numeşte criticul Eugen Simion – anunţă reîntoarcerea poeziei la rosturile ei. Îl urmează îndeaproape  poeţi cu un talent energic, care-şi vor construi ulterior o identitate lirică precis. Între ei, Gheorghe Tomozei, A. E. Baconsky, Ion Horea etc.
    Proza, îndeosebi romanul, apare în optica vremii mai aptă să colporteze ansamblul de idei menite să răstoarne structurile sociale, căci epicul, care presupune personaje şi acţiune, are calitatea de a fi mai uşor înţeles şi de a crea mai intens impresia de viaţă.
    Romanul abordează acum teme impuse: uzina, şantierul, satul, colectivizarea. Desfăşurarea epică este redusă la o schemă rudimentar maniheistă. Ca în basme, binele se confruntă cu răul şi iese triumfător.
    Binele este întruchipat de activistul de partid, om „cu conştiinţă înaintată”, „provenit din rândul maselor”. El este un fel de Făt Frumos, impecabil din punct de vedere moral şi dăruit complet cauzei partidului. În funcţie de spaţiul tematic pe care îl abordează romanul, de partea lui sunt muncitorii sau ţăranii săraci.
    De partea cealaltă se află fie burghezul şi uneltele sale, fie chiaburii şi complicii lor. Caricaturizaţi, ei încearcă să submineze munca avântată din uzine sau să împiedice constituirea gospodăriilor agricole colective. Evident, în final vor fi înfrânţi.
    Există însă chiar şi în cuprinsul deceniului al şaselea realizări romaneşti care demonstrează că, atunci când talentul este puternic, iar creaţia se păstrează pe teritoriul principiilor ei specifice, opera triumfă: „Moromeţii” (1955), „Cronică de familie” (1956) şi „Groapa” (1957) sunt creaţii de excepţie care arată că nici acestui interval de timp nu i se poate anexa cu totală îndreptăţire eticheta de „Siberie a spiritului”.


Surse :

http://ro.wikipedia.org/wiki/Proletcult
http://facultate.regielive.ro/cursuri/romana/perioada-postbelica-filologie-168085.html
http://ro.advantacell.com/wiki/Literatura_rom%C3%A2n%C4%83_proletcultist%C4%83

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu