joi, 17 august 2017

Despre erezia FILIOQUE!

In prima jumătate a secolului al VI-lea, în Apus, printre creştinii din Spania s-a răspândit învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt şi din Fiul [cf Filio, Filioque]. O contribuţie deosebită în acest sens a avut episcopul Seviliei de atunci, Isidor. La Sinodul III de la Toledo (589), această învăţătură a primit într-o măsură caracter sobornicesc, încât participanţii sinodului, după cuvintele Crezului niceo-constantinopolitan: „credimus... et in Spiritum sanctum, dominum et vivificantem, ex Patre...” au adăugat: „et ex filio (procedentem)”. Astfel aşezată în rândul dogmelor, s-a răspândit din ce în ce mai mult în Spania, lucru la care au contribuit în mod deosebit sinoadele de la Toledo: IV (634), VI (638), XI (675) şi XVI (693).
Filioque a provocat dispute mari şi în Răsărit, şi în Apus. Dogma locală a Bisericii Spaniole a luat treptat amploare în Apus, chiar dacă a întâmpinat deseori rezistenţa episcopilor înşişi. Astfel, în timpul Papei Martin, episcopii apuseni care au participat la sinodul din Lateran (649) au mărturisit credinţa lor în Sfânta Treime întocmai ca Crezul niceo-constantinopolitan şi, prin aceasta, în acelaşi timp ad litteram au repetat hotărârea Sinodului IV despre caracterul sfânt şi neschimbabil al acestui Simbol al credinţe.Intr-una dintre epistolele sale către Sinodul al VI Ecumenic, Papa Agaton a scris că desăvârşita cunoaştere constă în păzirea cu sârguinţă şi trezvie a tuturor articolelor credinţei apostolice, ţinând credinţa şi în Sfântul Duh, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede. In a doua epistolă a sa către acelaşi Sinod, a afirmat cu tărie că Biserica de la Roma păzeşte neclintit credinţa pe care au predat-o cele cinci Sinoade Ecumenice şi are mare grijă să nu se schimbe nimic, nici să se adauge, nici să se ia din ceea ce a fost stabilit în hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice.
Spre sfarşitul secolului al VIII-lea, sub conducerea lui Carol cel Mare, galii au cucerit o parte din Spania unde la liturghie se folosea Crezul cu adaosul Filioqne. Luând, aceste liturghii ca model, şi în Italia s-a împământenit treptat obiceiul de a se sluji liturghia cu adaosul Filioque. Acesta a întâmpinat rezistenţă şi a fost osândit de oamenii cu un sentiment ecumenic şi cunoaştere ecleziastică mai profunde. Astfel, Alcuin, vestitul teolog al Bisericii galice, în epistola a IX-a (798), scrie creştinilor din Lyon:
Iubiţi fraţi, păziţi-vă, cu cea mai mare grijă, de amăgirile noilor secte din Spania. Urmaţi credinţa Sfinţilor Părinţi, şi intr-o unitate în duh preasfântă, ţineţi-vă strâns de Biserica sobornicească (universali Ecclesiae), întrucât este scris: „Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinţii tăi" (Pilde 22, 2-8). Şi nu adăugaţi nimic nou în Simbolul credinţei soborniceşti. [...] Mergeţi pe cărarea dreaptă a Învăţăturilor apostolice şi nu vă abateţi nici la stânga, nici la dreapta de la calea împărătească, în rătăcirile născocite de curând.
Insă aceste avertismente n-au avut un succes larg şi de durată, deoarece Carol cel Mare, un susţinător înflăcărat al lui Filioque, folosea în paraclisul imperial Crezul cu acest adaos. Acest aspect deosebit a contribuit la răspândirea şi împământenirea Crezului cu adaosul Filioque.
Crezul cu Filioqne apare în Apus la începutul secolului al IX-Iea, când, în 809, călugării gali din ordinul Muntelui Măslinilor au venit în Ierusalim spre închinare la Locurile Sfinte şi au început să folosească la liturghie Crezul cu adaosul Filioque. De aceea au intrat în conflict cu preoţii localnici greci, al căror reprezentant neînduplecat a fost monahul loan de la Manăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit, care socotea învăţătura Filioque erezie, iar pe monahii gali, eretici. Jigniţi, monahii din Galia i-au scris Papei Leon al III-lea, jeluindu-se şi rugandu-l să-i ocrotească şi sa-i călăuzească. Au scris următoarele:
Preamilostive părinte, te instiintam despre necazul pe care il induram aici. loan de la Mănastirea Sfantului Sava a scris împotriva noastră afirmând că galii care se afla pe Muntele Măslinilor sunt eretici şi ne-a spus că noi toti galii suntem aşa. El se leapădă de credinţa noastră spunând că mai rea erezie nu există. [...] După aceasta, am declarat preoţilor Sfintei Cetăţi [...] că şi noi credem aşa precum crede Sfânta Biserică de la Roma (...) că în Crez spunem mai mult decât "Care de la Tatăl şi Fiul purcede", la care loan, acel vrăjmaş al sufletului lui, a zis că chiar cu aceste cuvinte ne arătăm eretici, (...) Şi aşa, din cauza acestui loan, în Cetatea Sfântă s-a întâmplat o mare confuzie, fiindcă el zice că Duhul Sfânt nu purcede din Tatăl şi Fiul [...]. In greceşte ei nu spun ca noi, ci: Care din Tatal purcede, iar cuvântul pe care noi îl folosim în latină îl socotesc neîngăduit.
Papa Leon al III-lea a trimis împăratului Carol cel Mare această plângere a monahilor gali, însoţită de o scrisoare personală. Cu această ocazie, în martie 809, Carol cel Mare a convocat sinodul din Aachen. Detaliile despre lucrarea acestui sinod lipsesc, însă se ştie că sinodul a fost condus de însuşi împăratul Carol, majoritatea participanţilor au fost pentru Filioque, iar după încheierea sinodului, hotărârile au fost trimise papei de la Roma, spre a fi aprobate, prin episcopul Bernard din Worms şi stareţul Adalhard din Corbie. Papa i-a primit pe trimişi şi, citind hotărârea sinodală, a declarat:
Aşa gândesc, aşa cred [...]. Interzic orice gândire şi învăţătură despre această chestiune. Iar de cel care gândeşte contrar, dacă nu-şi va reveni şi nu va crede aşa, mă lepăd cu totul.
Insă, chiar daca a fost de acord cu învăţătură purcedorii Sfântului Duh şi din Fiul, papa a refuzat categoric solicitarea misionarilor ca Filoque sa fie adăugat in Crezul niceo-constantinopolitan. La Sinodul de la Roma (810), a poruncit ca textul Crezului niceo-constantinopolitan, fără Filioque, sa fie gravat pe doua tăbliţe de argint şi expus în Bazilica Sfântului Petru, sub care a mai scris:
Eu, Leon, am lasat acestea din dragoste si spre pazirea credintei ortodoxe
Insă succesorii lui Leon al lll-lea, mai ales insistentul papă Nicolae I, in pofida protestelor venite din Răsărit în numele Bisericii Ecumenice (Universale) şi al credinţei, au facut tot posibilul ca adaosul Filioque sa rămână dogma crezului apusean.

joi, 2 februarie 2017

Băsescu şi pericolul dispariţiei PNL!

      Nimic nu mi se părea mai urât si sinistru în politică decât PSD.
     Toată această gaşcă a trecut în planul doi, din clipa în care a apărut ca lider al altui altui partid de pe eșichierul politic al partidelor de stânga, provenit din defunctul FSN, cunoscut opiniei publice sub numele de Băsescu!
     Acest personaj extra-ordinar (adică ieșind cu mult în afara sferelor ordinarului), prin caracterul său gregar, educația precară si comportamentul "defect", calități ce l-au "recomandat" ulterior ptr. a deveni membru al fostelor structuri de securitate, a reușit prin diversiuni tipice lichelismului politic să parvină până la funcţia supremă în stat, de unde a reuşit cu complicitatea subalternilor din partid (o parte dintre ei fiind creaţi după chipul şi asemănarea sa), să înşele, să batjocorească, să mintă un întreg popor!
    Unicul duşman al poporului român este acest personaj sinistru, ajuns azi apărător al statului de drept împotriva sistemului mafiot, inventat si valorificat din plin de el, pentru el, familia şi apropiaţii lui!
     El niciodată nu a considerat PSD-ul decât ca pe un adversar politic, de care să se folosească şi s-a folosit din plin! El cu PD-ul a fuzionat prin absorbţie cu 13 partide, a trecut într-o noapte din Internaţionala Socialistă în tabăra Popularilor Europeni, PNŢCD-ul l-a distrus, singurul său “obiectiv” nerealizat pănă în acest moment este dispariţia PNL!
     Alaltăieri seară şi-a dat demisia :))))))) din funcția de preşedinte PMP,  interpretând de fapt actul doi al piesei de teatru comic cu iz de dramoletă "Perdeluţa"!
     De fapt, profitând de manifestațiile de stradă din aceste zile, sinistrul pregătește împreună cu vechii şi actualii colaboratori urmatoarea mișcare politică, pe care presa deja a anticipat-o ieri, o mișcare ce a fost încercată (din fericire fără succes) şi de VleausafiuPlimMinistlu în campania pentru locale şi anume “alierea”, “unirea” şi în final “fuziunea” PNL cu PMP!
     Oare cât de scurtă este memoria românilor si cât de naivi pot fi, ca să se lase captivați  atât de tare de manifestațiile de protest, fără să sesizeze că în spatele acestora se ascund şi se pregătesc mişcări mult mai periculoase, cel puţin pentru PNL!
     Cum chiar din clipa fuziunii PNL cu PDL, personal am atras atenția permanent, asupra pericolului pedelizării băsiste a partidului Brătienilor (“obiectiv” ce este aproape realizat), acelaşi lucru voi face şi acuma:
LIBERALI TREZIȚI-VĂ!
NU-I VINDEȚI PE BRĂTIENI LUI băsescu!
PSD este adversarul nostru tradiţional şi aşa va rămâne!
Băsescu şi oamenii săi sunt adevărații dușmani!
 PS
Nu vreau să-l văd pe Băsescu împreună cu Nutzi, Falca, Roberta şi Turcescu aprinzând lumânări la cavoul de la Florica!


miercuri, 17 august 2016

steaua a fost în Divizia B...pe hârtie!

Ideea că orice club cu tradiţie nu trebuie să-şi ascundă mizeria sub preş (în caz că o are) şi că până la urmă emanaţia comunistă de la origini s-a spălat suficient prin jocul de pe teren al generaţiilor de jucători care n-au nicio vină pentru începuturile roş-albaştrilor.
Atâta timp cât Raimondo Orsi, Giampiero Combi, sau Angelo Schiavio au salutat cuminte pe stil fascist nu văd de ce am condamna o echipă a prezentului pentru naşterea avortonică din trecut.
Ideea este să nu uităm, că de iertat iartă până şi Dumnezeu.
Aşadar, Steaua în Divizia B. Sigur, aşa ceva încă nu s-a întâmplat până acum. Steaua e prima (şi aproape singura) echipă din lume care a fost înfiinţată direct în prima divizie a ţării sale şi apoi stropită cu sângele altei grupări (Carmen) ca jertfă supremă pentru un viitor glorios.
Totuşi, pentru câteva zile şi doar din punct de vedere tehnic, Steaua a fost în Divizia B!
„Sportul Popular”din 8 august 1947 transmitea următoarea informaţie referitoare la cererea AS Armata. „Chestiunea a fost pusă în şedinţa Comitetului F.R.F.A, toţi membri fiind de acord să participe în Divizia Naţională, însă în B.”
************************
În 11 august 1947, s-a publicat oficial în „Sportul Popular”, că AS Armata a fost introdusă deja în Divizia B, textul fiind următorul: „Asociaţia Sportivă Centrală a Armatei a fost introdusă în Divizia B”. ASCA intra în seria I în loculAsociaţiei Sparta Bucureşti.
În 21 august 1947, cu litere de-o şchioapă, „Gazeta sporturilor”anunţa: „Excluderea Carmenului din Divizia Naţională A.”
Echipa care a fost admisă în loc s-a numit „A.S. Armata”Bucureşti.
********************************

Aşadar, între 8 şi 21 august 1947, chiar dacă nu jucase încă niciun meci oficial, Asociaţia Sportivă Centrală a Armatei (precursoarea Stelei) a activat în acte în Divizia B.

http://www.istoriafotbalului.com/steaua-in-divizia-b/?fdx_switcher=true

Cum a apărut steaua bucuresti!

Sunt echipele fără de care azi nu se mai poate în fotbalul nostru. Vorbim despre unicul derby. Despre o rivalitate care dă foc peluzelor sau sărbătoreşte răul adversarului.
Recordurile prezentului, atât naţionale cât şi internaţionale, se sprijină pe numele celor două cluburi ale căror origini au parte de un context deloc prezentabil.
Să începem cu Steaua, cunoscută şi sub numele de AS Armata, CSCA (Clubul Sportiv Central al Armatei), sau CCA (Casa Centrală a Armatei). Geneza grupării din Ghencea este strâns legată de două nume de care, acum, nu-şi mai aduce aminte nimeni.
Primul personaj este col. Oreste Alexandrescu, fostul preşedinte al Federaţiei Române de Football-Asociaţie în perioda martie-august 1945. […] În interiorul armatei se produceau mari transformări, influenţate direct de modelul sovietic iar colonelul Oreste acţiona la ordinele noului ministru de război din guvernul dr. Petru Groza, generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu. Acesta a fost „promotorul cel mai zelos alc omunizării militarilor”. Într-o declaraţie din1962, Răşcanu mărturisea că în calitatea sa de„ministru deRăzboi(…) am fost complet la dispoziţia partidului, executând întocmai dispoziţiunile luate de partid (…).”Iar printre realizările sale,Răşcanu a amintit:„Opera de democratizare a armatei, conform directivelor date mie de partidul comunist şi introducerea aparatului politic în unităţile şi serviciile armatei” şi „Curăţirea rândurilor armatei de elementele reacţionare (…)”
Al doilea este tot un colonel, fost puşcăriaş pe viaţă în regimul regalist.
Tânărul locotenent-colonel(curând devenit colonel) Dumitru Petrescu a devenit directorul publicaţiei Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, „Glasul Armatei”. Dumitru Petrescu fusese în anii ’20 muncitor la Atelierele C.F.R. (de aici şi numele său Petrescu-Griviţa), membruP.C.R. arestat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă şi întemniţat la Jilava, Văcăreşti şi Craiova. A izbutitsă evadeze din închisoare, fugind împreună cu alţi comunişti înU.R.S.S., unde, în calitatea sa de comunist, colinda lagărele de prizonieri români pentru a-şi convinge conaţionalii să se înroleze alături de Armata Roşie în lupta pentru înlăturarea regimului „fascistantonescian”. Maiorul Dumitru Petrescu-Griviţa a revenit, în 1944, în România pe tancurile sovietice ca şeful Secţiei de educaţie şi cultură a Diviziei „TudorVladimirescu”, formată din prizonierii români în URSS.
În aprilie 1946, ministerul de război şi-a întins tentaculele şi către sport. A dispus înfiinţarea unui Resort Militar în fiecare federaţie şi o secţie de sport în cadrul inspectoratului general al armatei. Un an mai târziu a apărut Steaua, condusă de (acum) generalul Alexandrescu.
La 7 iunie 1947 a luat fiinţă Asociaţia Sportivă Armata, avându-l în frunte pe fostul preşedinte al FRFA generalul-maior Oreste Alexandrescu. (vezi „SportulPopular“ din 26 iunie 1947). ASABucureşti a pornit la drum doar cu o echipă de fotbal. Ordinul de înfiinţare al asociaţiei Ministerului Apărării a ieşit doar la 20 august 1947. Tricourile erau roş-galbene, iar şorturile albastre, prin aceasta dorindu-se să i se dea acestei emanaţii comuniste un caracter naţional.
Promovarea direct în prima ligă îi aparţine celuilalt personaj, ajuns şi el general!
În spatele cererilor clubului militar se afla Inspectorul General al Armatei pentru ECP, generalul Dumitru Petrescu, avansat în grad la excepţional, sigur de suportul total al sovieticilor în cererea sa de intrare directă a echipei militare în Divizia A. […] Introducerea AS Armata în Divizia A însemna de fapt încă o victorie a socialismului sovietic în România. Şi cine putea fi victima decât ultima echipă profesionistă, Carmen?
Pe 20 august 1947, ziarele publicau programul primei etape, cu meciul dintre Carmen şi Dermata Cluj programat pentru 24 august. Doar o zi mai târziu situaţia s-a schimbat radical!
„Gazeta sporturilor” din 21 august 1947 anunţa cu litere de-o schipoapă: „Excluderea Carmenului din Divizia Naţională A.” Echipa care a fost admisă în loc s-a numit „A.S. Armata” Bucureşti, ceea ce impunea un nou record unicat, pe plan mondial: intrarea unei echipe de fotbal direct în Divizia A. El va fi egalat de introducerea echipei ATK Praga (viitoareaDukla) în prima divizie a campionatului cehoslovac în 1948.
Nici rămânerea pe prima scenă a fotbalului românesc nu s-a dovedit prea uşoară şi a avut nevoie de “intervenţii” din partea celor două personaje care au dat naştere noii echipe. Barajul de promovare/retrogradare s-a jucat atât pe teren cât şi în afara lui.
În ultimul joc al barajului, Poli Timişoara, deja promovată, a fost învinsă de FC Ploieşti cu2-3, rezultat în urma căruia aceasta din urmă promova în dauna ASArmata. Această asociaţie, condusă de generalul Dumitru Petrescu, a contestat rezultatul deoarece la scorulde 2-0 pentru Politehnica,timişorenilor li s-a anulat un gol valabil. Decizia Federaţiei a fost că arbitrul meciului (Constantin Mitran) a greşit grav, fiind suspendat pe viaţă (curiozitatea face ca în 1947, Mitran să fi fost desemnat cel mai bun arbitru din ţară, iar, peste ani, suspendarea i-a fost ridicată şi a mai arbitrat mult în Divizia A), partida urmând să fie rejucată la Craiova. Rezultatul a fost PolitehnicaTimişoara–Petrolul 1-1, iar cea de-a patra echipă rămasă în Divizia A a fost AS Armata Bucureşti.


Citatele sunt preluate din “Istoria Fotbalului Românesc, vol II”, o carte de Mircea Angelescu şi Dan Ov. Cristea

joi, 14 aprilie 2016

PROLETCULTISMUL

Proletcultismul

    Proletcultismul decurge din doctrina potrivit căreia a existat o „revoluţie a proletariatului”, anume „revoluţia” comunistă. În fapte, aşa cum reiese din studiile istorice acumulate din 1991 încoace, revoluţiile populare, ca cea din februarie 1917 în Rusia, nu au produs comunism, liderii comunişti nu erau proletari ci intelectuali, iar comunismul, totdeauna instaurat prin lovituri de stat posterioare revoluţiilor, ca cea din octombrie 1917 în Rusia, s-a arătat la fel de coercitiv cu proletarii, precum şi cu celelalte clase sociale. Dar, conform doctrinei care stă la baza proletcultului, „revoluţia proletariatului” este urmată de:
  1. anihilarea vechii culturi şi elaborarea uneia noi, pusă în slujba muncitorimii şi a ţărănimii, în slujba ideologiei comuniste;
  2. arta trebuie să oglindească numai realizările muncitorimii / ţărănimii, modul de producţie socialist, „luminosul chip al comunistului“ („erou-etalon“), deoarece „experienţa de viaţă proletară“ şi „experienţa artistică proletară“ sunt diametral opuse „experienţei de viaţă a burgheziei“ şi „experinţei artistice a burgheziei“, „din trecut“ nepreluându-se decât „experienţa tehnică“;
  3. artiştii / artele trebuie să coboare „din turnul de fildeş“ şi să intre „neapărat“ în uzine, în fabrici, pe şantiere, în colhozuri (în româneşte C.A.P.: „cooperative agricole de producţie“);
  4. oamenii de ştiinţă deasemenea trebuie să coboare „din turnul de fildeş“ şi să producă exclusiv cunoştinţe cu intres practic pentru „viaţa proletară“ sau de interes teoretic pentru „teoria comunismului ştiinţific“
    În domeniul artistic, proletcultismul a produs, între altele, realismul socialist, iar în domeniul ştiinţei a dus la derive grave cum a fost „genetica proletară lîsenkistă“. În domeniile literaturii, teatrului şi cinematografului a produs creaţii de „agit-prop“ (alt cuvânt telescopat, format din comprimarea termenilor sintagmei agitație-popagandă) sau de proslăvire a liderilor (fie personaje istorice reinterpretate, fie liderii comunişti) într-un stil care a fost judecat de umorul popular drept „d-ob-i-to-c“ (acronimul lozincii Datoria obştească intelectuală, tovarăţi : cultura !).

Proletcultul în România

 PROLETCULTISMUL IN Romania

    Instalarea regimului comunist, în august 1944, nu a însemnat şi înstăpânirea imediată asupra întregii societăţi româneşti. Puterea politică avea, pentru moment, alte priorităţi. Între ele, cea mai importantă – înlăturarea adversarilor politici şi consolidarea puterii.
    În aceste condiţii, şi pentru acest scurt interval de timp, nu se poate vorbi de o imixtiune directă şi instituţionalizată în domeniul creaţiei literare.
    Dacă se poate vorbi, şi se poate, de perturbări politice ale spaţiului literar, acestea îşi au originea chiar în interiorul  breslei scriitoriceşti. Ca totdeauna în perioade de mari răsturnări politice, în lumea artistică se manifestă tendinţa de repunere în discuţie a valorilor consacrate şi de reaşezare a scării axiologice. De obicei, fenomenul se întemeiază pe criterii care vin din afara domeniului estetic, asociind cel mai adesea judecăţi de ordin politic şi etico-moral. Demascările, denunţurile, chemările în faţa unor „instanţe morale” sunt procedee frecvente în epocă. Autorii acestor iniţiative sunt, de multe ori, scriitori fără prestigiu care se folosesc de împrejurări pentru a se elibera de complexul insignifianţei.
    Nu e lipsit de importanţă faptul că semnalul acestor denunţuri îl dă un oarecare Oscar Lemnaru, care, încă din septembrie 1944, iniţiază rubrica „perna cu ace” în ziarul (atenţie!) „Dreptatea”, oficios al opoziţiei ţărăniste. E o dovadă certă că primele imixtiuni politice în viaţa literară nu se datorează autorităţii abia instalate. „Programul” rubricii citate este inechivoc: „Prin faţa acestui reflector vor trece, ca la poliţie, răufăcătorii, toţi aceia care, sprijiniţi pe confuzia de odinioară, au răspândit prin fluviul negru al cernelii, ura, minciuna, impostura. Vor veni să dea socoteală toţi deţinătorii de condeie ai unei epoci defuncte (…).  Vom scotoci toate ascunzişurile presei şi tiparului, vom cotrobăi prin toate hrubele întunecate în care zac uneltele de lucru ale unei generaţii imbecile şi le vom aşeza la locul de onoare în muzeul acuzator al momentului de astăzi”.
    Un program încrâncenat, care concurează strâns cu zelul „acuzatorilor” din presa comunistă oficială de mai târziu. Cine sunt  „răufăcătorii” şi „imbecilii”? Constantin Noica, Emil Cioran , Mircea Eliade, urmaţi de Nae Ionescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Brătescu – Voineşti, Ion Marin Sadoveanu, Nichifor Crainic, Mihail Ralea, George Călinescu…
    Teza conform căreia talentul şi valoarea încetează să mai existe în faţa criteriului moral, de fapt politic, acum se constituie: „În acest moment crucial pentru istoria lumii, umanitatea nu se va lăsa înşelată de prejudecata talentului”. (apud Ana Selejan, volumul „Trădarea intelectualilor”).
Dincolo de aceste răfuieli lăuntrice, literatura română a primilor ani de după război se dezvoltă în inerţia timpului interbelic şi îşi păstrează  libertăţile fundamentale ale creaţiei până spre 1948.  Scriitorul poate, încă, să opteze pentru orice temă şi pentru orice formulă estetică pe care o consideră adecvată structurii sale artistice şi materialului transfigurat. Două exemple ilustre sunt argumente suficiente pentru această teză. Lucian Blaga îşi publică în 1946 „Trilogia valorilor”, iar în 1947 apare volumul „Una sută una poeme” semnat de Tudor Arghezi.
    Prelungind spiritul literaturii interbelice, intervalul dintre anii 1944 – 1947 reprezintă, practic, etapa finală a acestei epoci. La urma urmei, evenimentele care delimitează perioadele literare sunt, într-o anume măsură, convenţionale. în orice tentativă de periodizare este în primul rând important spiritul epocii.
Este de remarcat, totuşi, că în această etapă literatura română nu dă la iveală prea multe realizări artistice notabile, în ciuda faptului că generaţia care se afirmase spectaculos între războaie se află în plină putere creatoare. Muriseră Eugen Lovinescu şi Liviu Rebreanu,  dar se aflau la vârsta creaţiei mature Camil Petrescu, Hortensia Papadat – Bengescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, chiar şi Mihail Sadoveanu.
    Explicaţia nu trebuie căutată în acţiunea factorului politic, care, după cum am văzut, întârzie să se manifeste represiv, ci în înseşi datele interne specifice ale fenomenului literar. Este neîndoielnic că efortul uriaş de modernizare consumat în timpul dintre războaie a condus creaţia la un soi de manierism. Destui scriitori care experimentaseră formule noi tind acum să-şi imite propriile modele. Pe de altă parte, experienţa războiului, ca totdeauna în astfel de împrejurări, a determinat nevoia de reconsiderare a ideii  de literatură şi a funcţiilor acesteia.
    Totuşi, perioada pe care o analizăm aici nu este lipsită de evenimente literare demne de luat în consideraţie.
    Chiar în anii războiului se afirmase generaţia albatrosistă: Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru şi alţii. Primul dintre ei, lider al grupării şi fără îndoială cel mai talentat exponent ale ei, publică în anul 1946 volumul „Libertatea de a trage cu puşca”, moment important în reconsiderarea limbajului poetic.
În 1945 apare, chiar dacă pentru foarte scurtă vreme „Revista Cercului Literar” de la Sibiu care afirmă ferm doctrina literară estetizantă a acestei grupări (Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ioanichie Olteanu etc).
    Ultima creaţie importantă rezultată din spiritul literaturii interbelice este volumul de debut al lui Marin Preda, „Întâlnirea din pământuri”, apărut în 1948. Criticile severe la care va fi supus, imediat după apariţie, acest volum sunt, alături de altele, semne că libertăţile literare interbelice intră sub zodia nefericită a limitărilor şi chiar a interdicţiilor.


1949 – 1960 


    Încă din anul 1948, regimul comunist începe să ia în stăpânire domeniul creaţiei literare. Adversarii politici fuseseră înlăturaţi iar instituţia monarhică desfiinţată în decembrie 1947. Viaţa politică românească se reduce, de acum, la existenţa unui singur partid, care exercită puterea în mod discreţionar şi  al cărui program vizează dizlocarea întregii societăţi româneşti din temeiurile ei democratice. Se „reformează” învăţământul, se „reformează” chiar şi ortografia, dar mai ales începe „reformarea” economiei, în sensul eliminării proprietăţii private.
    Evident, literatura nu poate nici ea scăpa de acest tăvălug „reformator”. Îndeosebi potenţialul ei propagandistic va fi exploatat foarte intens în următorul deceniu.
Asaltul politic asupra literaturii române este declanşat pe mai multe direcţii.

Eliminarea modelelor


    În 1948, ziarul „Scânteia” publică un articol semnat de un oarecare Sorin Toma şi intitulat „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei” în care, la comandă, autorul atacă violent creaţia lirică a lui Tudor Arghezi. Imputările nu vin, desigur, din zona esteticului, ci din aceea politico-ideologică.
    Ţinta  acestui articol şi a altora similare este evidentă: marii creatori interbelici care nu aderaseră explicit la politica partidului unic trebuia să fie înlăturate din viaţa literară, din istoria literaturii  şi din conştiinţa publică.
Vor avea această soartă, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Hortensia Papadat – Bengescu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade şi destui alţii. Unii vor ajunge în închisori ispăşind varii „păcate” ideologice. Li se reproşează, după caz, „reacţionarismul”, „obscurantismul ideologic”, „misticismul”, etc. Nu vor mai publica, iar cărţile le vor fi îndepărtate din biblioteci. Lectura operei lor devine un delict şi se va mai face doar într-o primejdioasă clandestinitate.
    Fenomenul nu-i vizează doar pe scriitorii în viaţă, ci şi pe cei clasicizaţi. Titu Maiorescu, de exemplu, ori Octavian Goga şi Ioan Slavici. Chiar în opera lirică eminesciană se operează o „selecţie” drastică, insistându-se pe creaţiile care puteau fi exploatate ideologic. Geniul, de pildă, este definit drept fiinţa superioară „neînţeleasă de regimul burghezo – moşieresc.
    Câteva generaţii studioase, inclusiv filologice, se vor forma în absenţa  modelelor literare autentice. În locul acestora, trec drept valori destui scriitori submediocri care se evidenţiaseră prin devotamentul faţă de programul partidului unic. Acestora li se adaugă un număr de scriitori sovietici „exemplari”.

„Conceptele” proletcultiste


    Unul dintre termenii puşi în circulaţie de diriguitorii politici ai culturii deceniului al şaselea este „realismul socialist”. Se observă uşor că sintagma conţine doi termeni aflaţi în contradicţie, pentru că realismul nu suportă o etichetă de ordin doctrinar politic cu efect deformator asupra reflectării realităţii. De fapt, literatura rezultată din această exigenţă a epocii aboleşte realitatea şi o înlocuieşte cu o imagine a ei fabricată în laboratoarele propagandei comuniste.
    „Literatura pentru mase” ar fi, în concepţia ideologilor vremii, o literatură pe înţelesul tuturor. De aici, o serie de consecinţe, între care elementarizarea limbajului poetic şi schematizarea construcţiei epice.
„Critica de îndrumare” îşi asumă funcţia de a veghea ca opera literară să respecte exigenţele dogmatismului politic şi să sancţioneze orice abaterea de la „linia partidului”.
    Aceste „devianţe” sunt multe şi odată depistate în creaţie îl pun în mare pericol pe autorul ei: naturalismul, psihologismul, estetismul sunt considerate manifestări ale unei gândiri „retrograde”, „reacţionare”, reminiscenţe primejdioase ale mentalităţii regimului anterior. Critica estetică este abolită, iar criticii literari ai momentului vor prelua şi vor practica metoda sociologică a lui Constantin Dobrogeanu – Gherea, pe care o vor coborî în vulgaritate.
    „Lupta de clasă”  este o idee împrumutată, ca mai toate celelalte, din „teoriile literare” staliniste. Ea devine o temă obligatorie a creaţiei proletcultiste chemate să contribuie la eliminarea „rămăşiţelor burghezo – moşiereşti”.

Creaţia


    E limpede că din astfel de direcţionări nu putea ieşi o literatură de calitate. Când specificul estetic devine o noţiune ilicită, iar literaturii i se rezervă exclusiv rolul de instrument propagandistic, producţia „artistică” este pe măsură.
    Aberaţiile şi excesele politice ale epocii se răsfrâng nefast asupra tuturor compartimentelor creaţiei.
Poezia iese din matca ei şi este pusă să slujească scopurile politice ale momentului.
Când sunt lirice, poeziile odifică partidul şi Uniunea Sovietică. Tendinţa cea mai evidentă este însă aceea de epiciziare. Poezia începe acum să povestească fapte de muncă sau din lupta comuniştilor, pe care le prezintă drept modele de comportament politico – social.
    Sentimentele intime şi relaţia subiectivă a poetului cu lumea sunt suprimate, iar atunci când se exprimă, chiar şi timid, devin obiect al unor violente critici şi acuze.
    Semnele lirismului autentic, sesizabil atât în exprimarea unei realităţi interioare cât şi în expresia poetică, se fac totuşi simţite şi în această epocă. Nicolae Labiş – „buzduganul unei generaţii, cum îl numeşte criticul Eugen Simion – anunţă reîntoarcerea poeziei la rosturile ei. Îl urmează îndeaproape  poeţi cu un talent energic, care-şi vor construi ulterior o identitate lirică precis. Între ei, Gheorghe Tomozei, A. E. Baconsky, Ion Horea etc.
    Proza, îndeosebi romanul, apare în optica vremii mai aptă să colporteze ansamblul de idei menite să răstoarne structurile sociale, căci epicul, care presupune personaje şi acţiune, are calitatea de a fi mai uşor înţeles şi de a crea mai intens impresia de viaţă.
    Romanul abordează acum teme impuse: uzina, şantierul, satul, colectivizarea. Desfăşurarea epică este redusă la o schemă rudimentar maniheistă. Ca în basme, binele se confruntă cu răul şi iese triumfător.
    Binele este întruchipat de activistul de partid, om „cu conştiinţă înaintată”, „provenit din rândul maselor”. El este un fel de Făt Frumos, impecabil din punct de vedere moral şi dăruit complet cauzei partidului. În funcţie de spaţiul tematic pe care îl abordează romanul, de partea lui sunt muncitorii sau ţăranii săraci.
    De partea cealaltă se află fie burghezul şi uneltele sale, fie chiaburii şi complicii lor. Caricaturizaţi, ei încearcă să submineze munca avântată din uzine sau să împiedice constituirea gospodăriilor agricole colective. Evident, în final vor fi înfrânţi.
    Există însă chiar şi în cuprinsul deceniului al şaselea realizări romaneşti care demonstrează că, atunci când talentul este puternic, iar creaţia se păstrează pe teritoriul principiilor ei specifice, opera triumfă: „Moromeţii” (1955), „Cronică de familie” (1956) şi „Groapa” (1957) sunt creaţii de excepţie care arată că nici acestui interval de timp nu i se poate anexa cu totală îndreptăţire eticheta de „Siberie a spiritului”.


Surse :

http://ro.wikipedia.org/wiki/Proletcult
http://facultate.regielive.ro/cursuri/romana/perioada-postbelica-filologie-168085.html
http://ro.advantacell.com/wiki/Literatura_rom%C3%A2n%C4%83_proletcultist%C4%83

luni, 21 martie 2016

Fumati cat vreti dar nu unde vreti!

Conflictul de secole OM contra OM si-a gasit in ultimele zile in Romania un nou motiv de “razboi”: NU SE MAI FUMEAZA IN SPATIILE COMUNE INCHISE!
Legiferarea acestei masuri a iritat cele doua tabere (fumatori si nefumatori) mai mult decat de obicei, ajungandu-se in unele cazuri la amenintari, ruperea prieteniei si chiar divorturi!
Sunt nefumator dar am fumat vreo 12 ani, deci stiu ce inseamna “duhanitul”! Nu este un afect (necesitate pentru organism), nici macar un medicament (motivarea cum ca tigara calmeaza), ci este un viciu daunator pentru propriul organism dar si pentru cei apropiati!
Incearca unii fumatori sa-si caute argumente, invocand toleranta pe care le-o aratam celor certati cu sapunul, gelul de dus, samponul ori pasta de dinti, consumatorilor de alcool in exces etc! Nici nu vreau sa comentez astfel de subterfugii!
Am observat in ultimele zile ca “sugatorii de filtre tabagice” isi cauta sustinatori exclusiv intre “confratii” lor de viciu! Preocuparea lor este de a se coaliza nu impotriva legii care le interzice sa mai afume atmosfera in restaurante, baruri ori institutii publice, ci impotriva celor care nu fumam si care de acuma putem sa servim un pranz la restaurant, fara a inhala fum de tigara!
Nu stau sa cumpaneasca cu calm si poate (SIGUR spun eu), isi vor revizui pana la suprimare aceasta activitate nociva!
Dragilor, nimeni nu va stigmatizeaza sau va taxeaza pecuniar pentru ca fumati!
Este alegerea voastra (atentie, nu este un drept asa cum invoca un “moise al facebook-ului” sambata), sa fiti sanatosi, dar respectati-ne si pe noi cei care am hotarat ca nu vrem sa fumam!
Voi va cereti “dreptul” de a fuma (APROPO unde l-ati castigat), dar sunteti mai rai decat poponarii si lesbienele! Aia isi cer dreptul de a fi recunoscuti de comunitate, practicandu-si viciul in dormitor! Voi vreti sa va dati in spectacol...PUBLIC!

A fuma este o alegere libera a fiecaruia, nicidecum un drept!
Avem nevoie unii de altii si avem dreptul de a ne respecta!

marți, 19 ianuarie 2016

Cum sa ne unim cu Republica Moldova? Poate cu Basarabia!

S-a destructurat si A.N.R.M.-ul, de altfel previzibil si anuntat de mine inca de la infiintare!
Multi am plecat de acolo de la inceput, parte din detractorii nostri ulterior ne-au dat dreptate si ne-au urmat, personalitati ale societatii civile s-au retras (marea majoritate), astfel incat te intrebi acum cine sunt cei ramasi?
Motivele renuntarii la calitatea de membru activ sau de onoare, tine de fiecare in parte, cu mentiunea ca destul de multi au facut-o din solidaritate cu cineva!
Ruperea cea mai semnificativa s-a produs odata cu plecarea doamnei Marisica Rotaru, acesteia urmandu-i surorile Coposu, Dinu Zamfirescu, Doina Cornea, Dan Grigore, Ionut Gherasim si o insemnata “cantitate” taranista!
De ce-a plecat Marisica, am spus Click AICI! De ce-au plecat ceilalti? Cine stie?!
Am ajuns iata in anul in care sarbatori 160 de ani de la crearea Dinastiei Romane, dupa victoria din Parlament de anul trecut cand s-a reusit includerea zilei de 10 MAI in randul zilelor de sarbatoare nationala, 2016 gasindu-ne pe cei fideli ideii de Suveranitate Monarhica, mai dezbinati ca niciodata!

Ramasii, sau ramasitele a ce a insemnat A.N.R.M. solicita unitate!
Iata mesajul unuia dintre copresedinti:
”Unitatea noastră este imperativ necesară. Ea trebuie construită sub semnul fidelității de neclintit față de Majestatea Sa Regele Mihai I al României și față de membrii Familiei Regale, precum și sub curajul rostirii permanente a adevărului. Îmi doresc ca perioada ce vine  să ne găsească sănătoși pe toți, iar bunul Dumnezeu să lumineze atât pe cei rămași în A.N.R.M., cât și pe cei care au ales ca temporar să se retragă, pe calea cea dreaptă către împlinirea idealurilor naționale de restaurare a monarhiei și de unire cu Republica Moldova..” - Catalin Serban

Citind acest mesaj, am a face cateva comentarii si indreptari foarte necesare!
Ne solicita domnul “decorat” (conform normelor de acordare a medaliilor si distinctiilor Casei Regale, o persoana trebuie sa aiba minim 5 ani neintrerupti de activitate dedicata cauzei monarhice si Romaniei; domnului i s-a facut o derogare si i-au monitorizat doar 3 ani), “ fidelitatea de neclintit față de Majestatea Sa Regele Mihai I al României și față de membrii Familiei Regale…”!
De acord, dar...chiar fata de toti membrii Familiei Regale, cred ca e prea mult! Pana una alta Principesei Irina (cea cu luptele de cocosi) i s-a retras titlul si a fost scoasa din linia de succesiune, dar n-a fost renegata de Familie, deci, trebuie sa-i fim fideli “de neclintit”? Lui Michael, fiul ei, de asemenea? Dar principesei Sofia? Dar…., mai bine ma opresc!
Iata-ma astfel avand curajul sa rostesc adevarul, asa cum ne cere domnul “decorat”!
Ne vorbeste domnul despre idealul unirii cu Republica Moldova!
Aici n-am sa mai fiu politicos!
Stimabile, cu Republica Moldova sa te unesti tu si Ion Iliescu, eu si multi asemenea mie ne dorim ca Romania sa se uneasca cu Basarabia INTREAGA  si Nordul Bucovinei!
Cerand ceea ce ceri, nu e doar o greseala ci  si o blasfemie adusa istoriei nationale si mai ales Marii Uniri din 1918, cand Romania s-a unit cu … BASARABIA !

Lasand comentariile pe text, trebuie spus clar si raspicat, ca ne aflam intrun moment delicat al acceptarii ultimelor masuri si evenimente petrecute in cadrul Casei Regale! S-a scris si s-a dezbatut mult despre Principele Nicolae, implicarea serviciilor secrete, Mihnea Constantinescu, Ioan Luca Vlad, despre apropierea anumitor membri au Familiei Regale, de anumite cercuri politice etc!

Probabil ca discutiile vor mai continua, ceea ce n-ar fi rau, daca s-ar face pentru a intari si construi, nu pentru a dezbina!
Unirea monarhistilor nu se va realiza!
Unirea si coordonarea actiunilor se poate!
Asta insa trebuie facuta sub conducerea unei persoane de maxima credibilitate, care sa nu aiba vreo legatura cu nici-o organizatie sau alianta! Doar asa se mai poate continua, altfel, dezbinarea nu se va opri aici, fie ca este “provocata” cu buna stiinta, fie ca vine din prostia unor membri!
Domnul Victor Rebengiuc ar accepta?
“Oricum, mai avem multe lucruri de vazut! Calatoria continua”!